De-abia plecasesi

De-abia plecasesi. Te-am rugat sa pleci.
Te urmaream de-a lungul molatecii poteci,
Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o data inapoi!

Ti-as fi facut un semn, dupa plecare,
Dar ce-i un semn din umbra-n departare?

Voiam sa pleci, voiam si sa ramai.
Ai ascultat de gandul cel dintai.
Nu te oprise gandul fara glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?

De ce-as fi trist?

De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.

De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.

Marile tăceri

La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercînd, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

S-aştept?

S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?

S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?

Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?

Ţie, căreia

Crăp uşa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă- a capului adîncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,
Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întîlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
Decînd pierişi, mi te-arătai întîi.
Măcar ca umbră, rogu-mă, rămîi.

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Ma uit la flori

Ma uit la flori, ma uit la stele;
Esti chinul dulce al tristetii mele.
Ma uit in mine, ca intr-o chilie,
Ma uit in ceruri, in imparatie,
Ma uit in gol, ma uit in vizuini.
Te caut printre spinii din gradini,
Dau buruienile de-o parte, de otrava,
Si pipai locul urmei tale cu zabava.

Strabat calare sesul, cucuruzul:
Te caut cu vederea, cu auzul.
Ma plec la trandafiri si le miros
Bobocii din tulpinile de jos.
Fusesi in toate si te-ai dat in laturi.
Incerc sulfina: tu trecusi alaturi.
Incerc plapandele verbine.
Ele raspund ca stie patlagina mai bine.

Nu mai zaresc

Nu mai zaresc si-as sta sa mai ascult
Poteca merge inca mult ?

Si cine-ar fi croit-o prin mohor
Pentru un singur calator ?

Nici apele, nici vantul n-o-ntrerup.
E pas de sfant, e pas de lup ?

Se duce, doar se duce si nu vine,
Carare-aleasa numai pentru mine.

De cand o umblu fara de rascruce,
Nu vreau sa merg si ea ma duce.

M-as odihni …  Secunda cu secunda
Poteca inapoi mi se scufunda.