Întoarce înc-o dată

Întoarce înc-o dată spre mine faţa ta. 

Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea 

Ş-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng? 

Ce vrei? Aşa trec toate şi stelele se sting.

Pe drumul vieţii mele amar, întunecos, 

Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios. 

Eu nu ştiam atuncea că multe vieţe sunt, 

Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,

 Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos. 

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Cantec de frunza

Lasă-mi-te frunză'n palmă
Să citesc cine te'nseamnă.
Te înseamnă vântul, omul?
pasărea din pom sau pomul?

Scrie cineva din lume?
Te trimite mie anume

Scrie alb ori verde scrie?
Negru-i scris ca pe hârtie?
Scris de ziuă-i ori de noapte?
Nu. Nu-i scris. Sunt numai şoapte.

Strada dealului

Strada urca tăcută spre cer
până la ultimul şir de uluci.
De-acolo, începea amurgul:
şi vânăt, şi roşu, şi cu frunze de nuci

Gardul zăcea povârnit spre cărare,
viţa de vie luneca după vânt,
nucii şopteau cu frunze amare,

Liniste

Liniste...
Liniste...
peste tot numai liniste...

Mi-e atat de bine aici langa liniste,
langa cerul adus, incovoiat ca un ram
peste inima mea, cand inima n-am,
peste cantecul meu, cand cantece n-am,
peste dragostea mea, cand dragoste n-am,
la marginea lumii, cand lume nu am...

Încrustări de toamnă

Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu

Pe ziduri vechi în floare igrasia
şi iedera cu ofilitu-i iz...

Noi

La noi sunt codri verzi de brad 

Şi câmpuri de mătasă; 

La noi atâţia fluturi sunt, 

Şi-atâta jale-n casă. 

Privighetori din alte ţări 

Vin doina să ne-asculte; 

La noi sunt cântece şi flori 

Şi lacrimi multe, multe... 

Pe boltă, sus, e mai aprins, 

La noi, bătrânul soare, 

De când pe plaiurile noastre 

Nu pentru noi răsare... 

Plugarii

La voi aleargă totdeauna 

Truditu-mi suflet să se-nchine; 

Voi singuri străjuiţi altarul 

Nădejdii noastre de mai bine. 

Al vostru-i plânsul strunei mele, 

Creştini ce n-aveţi sărbătoare, 

Voi, cei mai buni copii ai firii, 

Urziţi din lacrimi şi sudoare. 

Cu mila-i nesfârşită, cerul 

Clipirii voastre-nduioşate 

I-a dat cea mai curată rază 

Din sfânta lui seninătate. 

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 

Cu trupul istovit de cale, 

Eu cad neputincios , stăpâne, 

În faţa strălucirii tale. 

În drum mi se desfac prăpăstii, 

Şi-n negură se-mbracă zarea. 

Eu în genunchi spre tine caut: 

Părinte,-orânduie-mi cărarea! 

În pieptul zbuciumat de doruri 

Eu simt ispitele cum sapă, 

Cum vor să-mi tulbure izvorul 

Din care sufletul s-adapă. 

Fascinatorul

Zadarnic tragi la ușa ta zăvorul
Când cade-amurgul la fereastra,
Căci pe furiș tot îți pătrunde-n casa
Tâlharul cel mai iscusit, amorul.

Auzi încetișor foșnind covorul,
Si-o mâna caldă sufletul ți-apasă
In clipa asta de nimic nu-ți pasă
Si-asculți ce-ți spune-n taina vrăjitorul.

Corbii

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...