Strada urca tăcută spre cer
până la ultimul şir de uluci.
De-acolo, începea amurgul:
şi vânăt, şi roşu, şi cu frunze de nuci
Gardul zăcea povârnit spre cărare,
viţa de vie luneca după vânt,
nucii şopteau cu frunze amare,
îşi lăsau umbra peste partea mea de pământ.
Vechi păpădii – constelaţii fugare –
plecau de la noi, pâlpâiau pe ziduri.
Nu ne mira niciun semn de întrebare
Galbene veşti picurau prin grădini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu