Vor trece ani

Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e causul palmei tale.

Vor trece ani. Si-nnoitoare,
cu-aceeasi dragoste de fata,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa ma satur niciodata.

Pe-acelasi drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la fata.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi

Versuri de toamnă târzie

Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri și pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?

Un oaspe

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.

Ghetsemani

Picioarele spalate de plansul Magdalenii
Se fransera. Sub raza divinei milostenii
Iisus cazu in ruga cu fata-nsangerata
Si greu in pacea noptii rosti cuvantul: Tata,

Iti simt durerea sfanta si grija parinteasca,
Ma doare mila calda ce vrea sa ma-nveleasca,
Ma tulbura iubirea si jalea de Parinte.
Cand sangele va curge prinos al jertfei sfinte,

Cand urletul multimii va cere de la Tine
Sa osandesti pe Domnul luminilor depline,

Râuri

Din ce pamânt a fost făcută ea
pe care o calcăm în paşi întruna,
pe care ceaţa pare-a o nimba,
pe care ca pe-o turlă bate luna,
tara ce de copiii ei e grea,
o mamă care naşte totdeauna.

Corabie în largul unei lacrimi
destin la patru capete crestat,
cheremul rece al atâtor patimi
o cârmă limpede a fecundat.

Când mă gândesc la ea, aşa cum este,
un bob de grâu în brazda unui veac,

Sonata lunii

Ridică-ncet lăsatele perdele
Cu mâna ta uşor înfiorată
Si din misterul umbrei încadrată,
Răsari în spumă albă de dantele.

E-un cer albastru ca de peruzele
Si-n noaptea de luceferi presurată,
Mireasma fânului cosit îmbată
Ca un narcotic visurile mele.

De-ai şti ce tristă-i fără tine Luna,

Poetul

In glasul tău e suc de mătrăgună,
Iar eu că-i otrăvit la lume spun
Si toată lumea spune că-s nebun,
De când sorbii otrava lui nebună.

Mi-e soarta spânzurată-n veci de strună
Si cred c-adun comori … şi-n tot ce-adun
Văd curcubeie-n pene de păun

Mi-as pierde paradisul

Privirea ta e trandafir in floare…
Şi fruntea, crin… şi zâmbetele, miere…
Şi trupul, val… şi mersul, adiere…
Şi glasul, cântec de privighetoare!

Tu eşti a vieţii mele sărbătoare
Şi-a bietului meu suflet reinviere-
Căci mă renaşti cu alba mângâiere

De profundis

Mi-e lira-n părăsire azvârlită
De cănd spre tine sufletu-mi s-abate,
Că n-am putut pe coarde numărate
Să cânt iubirea mea nemărginită.

Dar fruntea-mi, de privirea ta robită,
Sub jugu-i se revoltă şi se zbate:
Ce vultur cu aripile tăiate

Strigoiul

De veacuri ştiu că sunt cu rădăcina
Infipt adânc în Iaşul legendar,
Şi ca un ultim epigon vlăstar,
Mai stărui încă să-i respir lumina.

Socola şi Galata, Nicolina,
Copou şi Sărărie, Păcurar
Ani mulţi cu pas lunatic de hoinar
La braţul Muzei le-am umblat grădina. 

Sunt Cel ce sunt

Sunt Pâinea vieţii ce-am venit să vă ridic din moarte,
Sunt Bob zdrobit şi măcinat; sunt Cel venit să poarte.
Sunt Trupul frânt şi închinat, sunt Jertfa din altare.
Sunt sânge scurs pentru păcat, sunt Miel pentru iertare.
 
Mâncaţi copii, Mi-e trupul tot ospăţ de pomenire,
Beţi vinul roş, că-n sânge sfânt e saţ pentr-omenire.
Mâncaţi şi beţi, din răni ce mor, luaţi viaţă pentru viaţă,;
Din Leul mort, în stup cuprins, gustaţi şi luaţi dulceaţă.

M-am coborât din cer la voi în dar şi-n oferire,
Mâncaţi şi beţi, primiţi şi luaţi, sunt pentru ispăşire.

Umbra plopilor

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând…

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând…

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,

Cântec

Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,

Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Miniaturi – Furtună

Furtună! Tu-mi întinzi o mână mică, 
Ţi-e teamă şi te ghemui lângă mine 
Sfioasă ca un pui de rândunică, 
Şi ploaia, răpăind grăbită, vine. 
Ţi-e părul ud şi faţa toată udă, 
Alergi cu mâna caldă-n mâna mea. 
Miroase câmpu-a grâu şi-a iarbă crudă, 
Şi tremuri şi eşti albă ca o stea.

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,

Destin

Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngusta, fara perna,
Crezînd ca aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eterna".

Noi ne iubim pe scena, -ntr-un decor:
Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesa
Eu par un ceas truver ratacitor,
Tu esti o ora magica printesa.

Speram cu disperare amîndoi
Ca ni-e deajuns o-mbratisare-n fuga

Unii-mi spun că eşti încă frumoasă

Unii-mi spun că eşti încă frumoasă
Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel

Poţi să mă duci într-o vale adâncă
Şi să-mi spui că mă porţi pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie

Nu ştiu în ce parte se află apusul

Chef pe lună

Stau în chioşcul luminat de lună,
Înainte-mi un ulcior cu vin.
N-am tovarăş, dar ce-mi pasă mie ?
Singur eu cu mine am să-nchin.
 
Haide dar ! ridic voios paharul,
Lună, tu, să-mi ţii de-urît nu vrei ?
Iată, măi, şi umbra mea de colo !
Hai, acuma sîntem tocmai trei !

Dar cu vinul parcă nu-i deprinsă
Drăgălaşa mea amică, luna.

Aceleiaşi

Cînd e tîrziu si-abia mai pot
Clipi truditele pleoape
Te chem pe nume-ncet de tot
Si, ca in vis te simt aproape.
 
Si adorm atît de fericit
Ca un copil naiv ce-si spune
Vräjit de somn, abia soptit,
Aceiasi veche rugäciune.

Habar n-ai tu

Ne-am cunoscut odată, întâmplător,
Și mâna tu mi-ai strâns-o încetişor.
Mi-ai spus distrat, îmi pare bine,
Așa cum i-ai fi spus oricui.
Am căutat să te-ntâlnesc cât mai des,
Am vrut să mă-nţelegi, dar n-ai înţeles.
Atunci mi-am ferecat iubirea

Și n-am mai spus-o nimănui.
Habar n-ai tu,
Cum te alint în gândul meu
Şi cum mă mint, mă mint mereu,
Că mă iubești şi tu.

Viata mea se iluminează

Parul tau e mai decolorat de soare,
regina mea de negru si de sare.

Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat
ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Si viata mea se ilumineaza,
sub ochiul tau verde la amiaza,
cenusiu ca pamantul la amurg.

Gândeste-te, n-ar fi păcat...

Invata-mă cu ce să-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or să stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui

Înţelegere

Las lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi.

În faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc,
La fel cu tine gândul nu mi-i
Nici să iubesc nici să urăsc.

M-afund fără sa caut rostul
În chefuri nici voios nici trist
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

 
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde paşii noştri mînă !

Destin

Cântec de leagăn au îngânat pe harfa codrilor
În veacuri materne-nlăcrimate.

Din braţul arborilor răstigniţi
Cioplit-am noduros toiag în pribegia lungă spre dreptate…
Doineam încet în umbra lunii ieşită noaptea la păscut
Veghind izvorul somnoros al timpului abia născut.

Din lacurile noastre veneau turmele stelelor să bea
Cu pieptul săgetat zânele despletite îşi răsturnau în undă luntrea.
Şopteau cavalele cu patima aprinsă înăbuşită ,

Sonet 5

Dac-am uitat, iubito, cum te cheama
Si cum se face ziua-n ochi tai,
Ascunde-ti visul plin de vanatai,
Si nu-mi lua uitarile in seama.
Prea mult colind pe-ntortocheate cai
Si prea putin e loc sa-mi fie teama,
Ca daca mortii eu i-as spune" Ia-ma!"
Tu i-ai zvanta si umbra in batai.
Dar nu incerc aceasta nici in gluma
Ci doar ma-ntorc la tine si te rog...
Primeste-ma, si iarta-ma si du-ma
Din partea ratacitilor zalog
La carnea ta de soare si de huma,
Pe instelatul cerului polog.

Scrisoare de bun ramas

Iubito, cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...

Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit.

Cine-a facut spre noapte primul pas

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împartasim, împartasim aceeasi taina
Dar nu se stie, nu se stie pâna când.

Prea multe pasari cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pamântesc.

Îmbatrânim de fericire
Într-o mansarda fara flori

Reflex 88

Prea fericiti nu suntem, dar plutim...
Aceasta-i tot ce suntem si ce stim
Despre ciudata stare care a fost
Lasata noua spre a-i da de rost...
Si iata-ne supusi unei caderi
Prin zilele neprevazutei veri,
Si, iata-ne constrânsi la îndurat
Iubirea, ca pe un fapt adevarat,
Cu toate ale sale, care pot
Sa ne usuce frunzele de tot...
Nemaiavând ce urme sa lasam,
Prea fericiti nu suntem, dar... visam.

Reflex 76 (Cartea claudiana)

Purtam in noi destule amintiri
Din caruselul fostelor iubiri,
Sa nu ne fie dureros de rau
In viata mea, cu adevarul tau,
In carnea ta, cu gargaunii mei-
Si, iata-ne cazuti, ca niste zei,
Din cerul poeziei pe pamant,
Sa ne schimbam cuvantul dupa vant,
Sa ne purtam iubirea dupa cai
Care, oricum, nu-ncap in ochii tai,
Care, oricum, nu trec prin gandul meu,
Dar…se intorc la cineva mereu.

Reflex 110 (Cartea claudiana)

 E prea putin ce pot marturisi,
Daca-ai fugi si nu te-as mai gasi,
Dar, ca sa afli totul, nu e greu;
Asculta-ma cu sufletul, mereu,
Lasandu-ma sa cred ca nu mai vrei
Si te desprinzi cumva din ochii mei
Si-ai sa-ntelegi cat frig s-ar intampla
Dac-ai fugi si nu te-as mai afla…