pe care o calcăm în paşi întruna,
pe care ceaţa pare-a o nimba,
pe care ca pe-o turlă bate luna,
tara ce de copiii ei e grea,
o mamă care naşte totdeauna.
Corabie în largul unei lacrimi
destin la patru capete crestat,
cheremul rece al atâtor patimi
o cârmă limpede a fecundat.
Când mă gândesc la ea, aşa cum este,
un bob de grâu în brazda unui veac,
lovit de toate aversele-celeste,
încuviinţez cu inima şi tac.
Înrourată e această Ţară,
şi de n-ar fi pazită de o stea
un junghi i-ar scoate munţii toţi afară,
şi râurile i le-ar sufleca
aşa cum sufleci mâneca bizară
pe-o mână, alta, decât mâna ta.
Cândva vine la mine, blând, strămoşul,
vine stafia-n gri a unui om
să ne jucam de-a Ilfovul si Dolju.
şi mai ales să nu ne mai jucăm.
Pentru că noi atât avem din toate
câte s-au dat şi s-au furat sub cer,
nici arme tulburi, nici hapsânătate,
zidirea unei ţari de grai stingher.
Noi nu putem s-o mai găsim pe-a doua,
nici nu râvnim. Aceasta ne ajunge.
Ca pe un suflet s-o pătrundă roua,
când stă plecată peste sfântul sânge
pe care rădăcina ei îl plânge,
din timp în timp, să fie dreaptă cârma.
Ea este ţara, noi îi suntem urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu