Versuri de toamnă târzie

Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri și pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
Odaia țărănească prin fumul de țigara
Visatul cuib de calde și blânde fericiri –
Pornește lin vioara tristeții-n amintiri.
Școlarule, ții minte? Caietul de latină
Era-însemnat pe margini cu versuri ce suspină
Și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Și am intrat în casa și n-am vrut sa mai plec.
Din vinul poeziei beam pana la înec.
Dar nu știu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Ma podidește dorul să am și eu o casă –
Un pic de bucurie cu alții în comun,
Cui lucruri ne’nsemnate și gingășii să-i spun –
Ci fără margini ceața pe câmpul ud se-ntinde
Și nici un geamin bezna lumina nu-și aprinde.