Întoarce înc-o dată

Întoarce înc-o dată spre mine faţa ta. 

Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea 

Ş-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng? 

Ce vrei? Aşa trec toate şi stelele se sting.

Pe drumul vieţii mele amar, întunecos, 

Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios. 

Eu nu ştiam atuncea că multe vieţe sunt, 

Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,

 Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos. 

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Cantec de frunza

Lasă-mi-te frunză'n palmă
Să citesc cine te'nseamnă.
Te înseamnă vântul, omul?
pasărea din pom sau pomul?

Scrie cineva din lume?
Te trimite mie anume

Scrie alb ori verde scrie?
Negru-i scris ca pe hârtie?
Scris de ziuă-i ori de noapte?
Nu. Nu-i scris. Sunt numai şoapte.

Strada dealului

Strada urca tăcută spre cer
până la ultimul şir de uluci.
De-acolo, începea amurgul:
şi vânăt, şi roşu, şi cu frunze de nuci

Gardul zăcea povârnit spre cărare,
viţa de vie luneca după vânt,
nucii şopteau cu frunze amare,

Liniste

Liniste...
Liniste...
peste tot numai liniste...

Mi-e atat de bine aici langa liniste,
langa cerul adus, incovoiat ca un ram
peste inima mea, cand inima n-am,
peste cantecul meu, cand cantece n-am,
peste dragostea mea, cand dragoste n-am,
la marginea lumii, cand lume nu am...

Încrustări de toamnă

Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu

Pe ziduri vechi în floare igrasia
şi iedera cu ofilitu-i iz...

Noi

La noi sunt codri verzi de brad 

Şi câmpuri de mătasă; 

La noi atâţia fluturi sunt, 

Şi-atâta jale-n casă. 

Privighetori din alte ţări 

Vin doina să ne-asculte; 

La noi sunt cântece şi flori 

Şi lacrimi multe, multe... 

Pe boltă, sus, e mai aprins, 

La noi, bătrânul soare, 

De când pe plaiurile noastre 

Nu pentru noi răsare... 

Plugarii

La voi aleargă totdeauna 

Truditu-mi suflet să se-nchine; 

Voi singuri străjuiţi altarul 

Nădejdii noastre de mai bine. 

Al vostru-i plânsul strunei mele, 

Creştini ce n-aveţi sărbătoare, 

Voi, cei mai buni copii ai firii, 

Urziţi din lacrimi şi sudoare. 

Cu mila-i nesfârşită, cerul 

Clipirii voastre-nduioşate 

I-a dat cea mai curată rază 

Din sfânta lui seninătate. 

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 

Cu trupul istovit de cale, 

Eu cad neputincios , stăpâne, 

În faţa strălucirii tale. 

În drum mi se desfac prăpăstii, 

Şi-n negură se-mbracă zarea. 

Eu în genunchi spre tine caut: 

Părinte,-orânduie-mi cărarea! 

În pieptul zbuciumat de doruri 

Eu simt ispitele cum sapă, 

Cum vor să-mi tulbure izvorul 

Din care sufletul s-adapă. 

Fascinatorul

Zadarnic tragi la ușa ta zăvorul
Când cade-amurgul la fereastra,
Căci pe furiș tot îți pătrunde-n casa
Tâlharul cel mai iscusit, amorul.

Auzi încetișor foșnind covorul,
Si-o mâna caldă sufletul ți-apasă
In clipa asta de nimic nu-ți pasă
Si-asculți ce-ți spune-n taina vrăjitorul.

Corbii

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Arhimede şi soldatul

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul ...