Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,

 Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos. 

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit 

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat. 

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!