Fascinatorul

Zadarnic tragi la ușa ta zăvorul
Când cade-amurgul la fereastra,
Căci pe furiș tot îți pătrunde-n casa
Tâlharul cel mai iscusit, amorul.

Auzi încetișor foșnind covorul,
Si-o mâna caldă sufletul ți-apasă
In clipa asta de nimic nu-ți pasă
Si-asculți ce-ți spune-n taina vrăjitorul.

Corbii

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Amurg de noiembrie

Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... Şi vântul geme-n toamna-ntârziată
Şi fiecare frunză scuturată
Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.

Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
De mine însumi chiar mă simt străin...
Şi-al sării trist şi-ntunecat declin
În giulgiul său de nouri mă-nfăşoară.

Sonata lunii

Ridică-ncet lăsatele perdele
Cu mâna ta uşor înfiorată
Si din misterul umbrei încadrată,
Răsari în spumă albă de dantele.

E-un cer albastru ca de peruzele
Si-n noaptea de luceferi presurată,
Mireasma fânului cosit îmbată
Ca un narcotic visurile mele.

De-ai şti ce tristă-i fără tine Luna,

Poetul

In glasul tău e suc de mătrăgună,
Iar eu că-i otrăvit la lume spun
Si toată lumea spune că-s nebun,
De când sorbii otrava lui nebună.

Mi-e soarta spânzurată-n veci de strună
Si cred c-adun comori … şi-n tot ce-adun
Văd curcubeie-n pene de păun

Mi-as pierde paradisul

Privirea ta e trandafir in floare…
Şi fruntea, crin… şi zâmbetele, miere…
Şi trupul, val… şi mersul, adiere…
Şi glasul, cântec de privighetoare!

Tu eşti a vieţii mele sărbătoare
Şi-a bietului meu suflet reinviere-
Căci mă renaşti cu alba mângâiere

De profundis

Mi-e lira-n părăsire azvârlită
De cănd spre tine sufletu-mi s-abate,
Că n-am putut pe coarde numărate
Să cânt iubirea mea nemărginită.

Dar fruntea-mi, de privirea ta robită,
Sub jugu-i se revoltă şi se zbate:
Ce vultur cu aripile tăiate

Strigoiul

De veacuri ştiu că sunt cu rădăcina
Infipt adânc în Iaşul legendar,
Şi ca un ultim epigon vlăstar,
Mai stărui încă să-i respir lumina.

Socola şi Galata, Nicolina,
Copou şi Sărărie, Păcurar
Ani mulţi cu pas lunatic de hoinar
La braţul Muzei le-am umblat grădina.