Reflex 109 (Cartea claudiana)

Mai pune-o vorba buna, daca vrei,
Pentru aceasta vara, pe la zei,
Sa nu ne-o ia de tot sau prea curand!
Si, daca ne iubim de-o vreme-n gand,
Mult mai solar, mai tandru, mai frumos
Decat am face-o, tavaliti pe jos,
Prin iarba obsesivei despuieri;
Invata sa spui maine in loc de ieri,
Acoperindu-ti bratele cu flori
Si, mai ales, sa nu-ndraznesti sa mori!

Reflex 108

Prea repede uitam ce-aveam în gând,
Sub apasarea vorbelor de rând!
Nici nu ma strigi de tot, nici nu ma lasi...
E-atâta ezitare între pasi.
Prea repede uitam ce-aveam de spus -
Un zbor în minus, o cadere în plus...
La tine-i vara si la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

Abia acum

Ranit la piept de crivatul cîinesc
Ce-mi bandajeaza ranile cu luna,
Abia acum încep sa te iubesc,
Cînd simt ca te-am pierdut pe totdeauna.

Si ranile mereu ma vor durea,
Slavind întîmpinarea ta tîrzie,
Si-abia acum îti spun "iubita mea",
Cînd nici nu-ti stiu adresa spre a-ti scrie.

Deodata, apa lumii te-a-nghitit,
Deodata, am ramas ranit de crivat,

Vara promisa

Te-as fi iubit cum n-ai mai fost,
Ca un soldat in plin razboi,
Dar uite, ploua fara rost
Iar intre noi.
Ca intr-o gara, nu stiu cum,
Cand unul vine si-altu-i dus,
Si ratacim pe acelasi drum
In sens opus.

Ne rasfoieste timpul, femeie,
Pe un peron vechi de gara,
Tu Iliada, eu Odisee,

Ninge la fereastra

Ninge iar iubito in absenta ta
Ca o despletire de ciresi in mai.
Din copilarie n-a mai nins asa
Daca-i fi cu mine am fugi pe cai

Parca tot pamantul e-nvelit de cer
Prins de Odiseea fulgilor de nea
Azi mi-e dor de tine ca un mesager
Urmarit de viscol si absenta ta.

Ninge cu argintul coamelor de cai
Ninge ca o nunta veche la fereastra

Florile răului - către cititor

Greseala si pacatul, minciuna si prostia
Ne bîntuie fiinta cu aspre framîntari
Iar noi hranim nevolnici domoale remuscari
Cum cersetorii-n zdrente îsi cresc paducheria.

Pacatele-s cît muntii, caintele marunte,
Marturisirea lasa ne-o rasplatim apoi,
Ne reîntoarcem veseli greselilor din noi
Crezînd ca biete lacrimi ne fac spre ceruri punte.

în pernele pierzarii, Satan înselatorul
Ne leagana faptura de taina, ca un voal, 

Vânturi pline de zăpadă

Vânturi, vânturi pline de zãpadã,
Spulberati-mi viata ce s-a dus.
Vreau sã fiu copil fãrã tãgadã
Sau o floare cu privirea-n sus.

Când rãsunã cornul de la stânã
Vreau pentru toti oamenii sã mor.
Clopoteii stelelor se-ngânã,
Presãrându-mi clinchetele lor.

Cât de bunã-i limpedea cântare
Când topeste suferinta grea!
Vreau sã fiu copac lângã cãrare
Cu piciorul încãltat în nea.

Vreau, când caii sforãie - nebunii!
Sã sãrut o ramurã cu ger.
Ci sãltati-mi, labe ale lunii,
Ciutura tristetilor la cer.